Aseara am aflat o poveste frumoasa despre faptul ca totul e comunicare ( m-a urmarit fraza asta toata facultatea).
Doi straini se vad zilnic in statia de tramvai. Se aseaza unul langa altul de fiecare data si se privesc in ochi fara sa rosteasca vreun cuvant. Isi zambesc la urcare si isi fac cu ochiul la coborare. Rad impreuna atunci cand pe cineva il apuca sughitul si se intristeaza la gandul ca se vor revedea abia maine. In acelasi tramvai, la aceeasi bara, tinandu-se strans si cu privirea inclestata in a celuilalt. Fara cuvinte. Sunt constienti ca daca ar spune ceva, toata vraja intalnirilor lor matinale ar disparea si ar cobori in realitatea unui mijloc de transport in comun prafuit si cu miros umed de transpiratie. Ei prefera sa se priveasca in continuare...
Dupa un an, strainul asteapta in statie. Pe ecran aceleasi anunturi rosii in cifre. Stie ca se va urca ca in fiece zi si o sa stea alaturi de ea. Iar o sa rada si iar se vor despartii la a doua statie cand el va cobori, lasand in urma doar o urma de parfum si o pereche de ochi rataciti pe geam.
Ea insa azi nu va mai prinde tramvaiul.
16.02.2009
Icoana cu picioare lungi
05.02.2009
Previzibil!
Pornind de la o discutie pe care am avut-o iesind de la Valkyrie, cand am fost acuzata de insensibilitate fata de finalul tragic a lui nenea Cruise si la raspunsul meu prompt: pai stiam finalul, ca deh am facut un pic de istorie la scoala, am inceput sa ma gandesc la ce invelis gros, protector ne ofera previzibilitatea. Suntem mai putin dispusi sa cedam psihic cand stim ce urmeaza. Daca am trai intr-o lume previzibila totul ar intra in normal. Ceea ce nu stim ne descurajeaza, ne lasa rani si sfarsim invariabil la spitalul 9. Cand esti acuzat de previzibilitate e ca si cum iti da cineva cu un topor in cap. Pai di ci? Da, nu am avea momente de inaltare transcendentala, dar in acelasi timp nu am sfarsi morti beti in vreun sant, femeia de la cabina telefonica din intersectie nu ar mai zbiera si ar busi telefonul desi nimeni nu se afla niciodata la celalalt capat al firului, nebunul din metrou nu m-ar mai urmari cu privirea pierduta in geam si nu s-ar mai balangani amenintator cu pumnul strans,scrasnind din dinti, barbatul inalt nu ar mai ingenuchia in Unirii, masina nu ar mai trece lasand in spate batranul intins pe jos.
Nu am de gand sa ma bag intr-o discutie filozofico-balegoasa despre predestinare etc., ci doar imprevizibilul a devenit cam overrated.
06.01.2009
Amurgul zeilor
Primul meu post pe 2009. Ar trebui sa scriu ceva interesant, ceva sublim si extraordinar. Adevarul este ca mi-am golit complet mintea. E de bine. Ca un pahar gata-gata sa dea pe de-alaturi. Nu mi-am propus nimic pe 2009. Nu vreau bani mai multi, nu vreau 10 la licenta, nu vreau absolut nimic. Poate doar sa stau si sa ma uit la tavan intr-o liniste solemna, eliberata de orice papusari idioti. Sa constientizez cu adevarat ce inseamna singuratatea: nu perna goala ci lipsa oricarui reper si idol cioplit.
Asa ca in 2009, arunc apa murdara din pahar.
15.12.2008
Once upon a december
Am vazut acum vreo 10 ani desenul asta animat, fix de Craciun. Mirosea a brad, a zapada si a colinde. Acum are o cu totul alta semnificatie. For the old times sake: Anastasia-Once upon a December.
11.12.2008
Dormeau adanc sicriele de plumb
Alter: Si de ce e atat de minunat sa scrii?
Ego: Acolo esti acasa. Cand tasneste in simboluri negre veninul, freamatul si simti ca esti singurul om de pe pamant. Esti tu si un pix si restul nu mai conteaza. Piere pana si somnul si zgomotul surd al timpului care se rostogoleste ca un gat de gaina abia taiat.
Alter: Si ce se intampla daca nu mai scrii?
Ego: Dormeau adanc sicriele de plumb...
Alter: Patetic.
Ego: Viata dispare. Poti sa-ti imaginezi cum dispare viata?
Alter: Nu.
Ego: Esti un copil fara amintiri. Le creezi utopic si ti le insusesti. Iti pulseaza tot ce credeai ca a murit, iar incantarea aceea pe care ai simtit-o cand ai vazut prima ninsoare...Incantarea aceea e iarasi mar verde.
Alter: E iarna. Merele nu mai sunt verzi. Sunt de import.
23.10.2008
A mai cazut o pasare
Dintotdeauna am fost obsedata de o imagine. Din punctul meu de vedere nu exista nimic mai tragic decat o pasare care se prabuseste. Asta era pentru mine drama suprema. Mi-am zis ca atunci cand o sa vad o imagine atat de tulburatoare pot sa-mi pregatesc buncarul pentru ca apocalipsa se apropie.
Ce poate fi mai trist decat singura fiinta care e caracterizata de zbor, pe care o invidiezi de cand te stii ca ea poate sa evadeze ori de cate ori vrea si tu sa devii doar un punct negru in multitudinea de griuri, tocmai ea sa cada?!
Acum cateva zile in curte s-a auzit o busitura. Nu m-am uitat, cu mintea spre taskuri si banalitati inutile. Peste 10 minute am aflat: s-a prabusit o pasare...Cum sa se prabuseasca o pasare? Nu e posibil! Ba da, a cazut, s-a ridicat si a zburat...nu, nu era pui, era mare. Cand m-am dus era prea tarziu. Pasarea zburase.
O pasare s-a dezechilibrat si a cazut. Simplu. Punct.
Si de la capat.
18.10.2008
Un cutu
Ii e frig...Stapanii l-au alungat de acasa si acum bantuie strazi intunecoase, hranindu-se doar cu stropii de ploaie ce se preling de pe frunze. Cu ochi mari si negrii cauta un colt sa-si odihneasca oasele imbatranite prea devreme. Isi aminteste de zambetul copilului cand l-a scos din cutia de cadou si a exclamat "Cutu!". Ii e dor de casa...atat de dor... si-si aseaza capul pe blana aurie, imaginandu-si ca e covorul din sufragerie, incercand sa-si aminteasca ce parfum aveau scamele. Si-a gasit o cutie si asteapta mila cuiva sa-i incalzeasca labutele tocite de asfalt. Nu e nimeni, doar rasuflarea de orfan si izul de canal. Priveste in jur si luminile de stalp citadin se transforma in palpairi de instalatie de Craciun. Miroase a rom si prajituri, iar gura i se inunda cu saliva alba. Vede iar chipuri si rasete. Nu-si mai gaseste casa. E pierdut pentru totdeauna de covorul moale. Ochii i se umezesc iar. Cutia e prea stramta si ploaia i se loveste de blana, zdrobindu-se strop cu strop. Nu o sa mai simta niciodata miros de prajituri. Nu o sa mai vada zambetul si incantarea unei noi vieti. El e Cutu si nu mai are casa. Si-si plateste pacatele la intersectie, adormind pentru ultima data.
01.08.2008
Metroul
Ora 11. Metroul vantura capete obosite. "Atentie, se inchid usile". Metroul e precum viata. Esti obligat sa intrii in ea si imediat se inchid usile in spatele tau. Si stand cu ochii pierduti undeva pe geam, vezi cum totul se perinda si inauntru toti stau nemiscati si tristi ignorand miscarea dinafara. Nici nu-ti dai seama cand ai ajuns la urmatoarea statie. Unii coboara, altii se urca...Tu doar astepti. Si o ia iar din loc. Iti privesti reflectia in timp ce iar afara schimbarea se petrece in viteza si nu reusesti sa deslusesti mai nimic. Alta statie. Cand dracu am ajuns si la asta? Acelasi mecanism de urcare si iesire. Parca iti pare rau ca a coborat tipul dragut de langa tine. Incepusesi sa te atasezi de el. Eh...mai e pana cand ajungi la destinatie. Sigur o sa mai fie unul. Coboara si femeia cu privire blanda din colt care s-a uitat cu melancolie la tine pana acum. Nu-ti pasa. Alte ziduri, alte statii. Se goleste treptat si nu-ti poti ascunde mirarea ca esti singur. Iar viteza...te simti din ce in ce mai obosit. Nici nu te mai uiti la imaginile fugitive de pe geam. Tii capul in jos si astepti statia ta. Nu ai vrea sa uiti iar sa cobori. Ai mai patit-o si e frustrant sa gresesti statia. Gata...S-a terminat. Mai ramane sa-ti intinzi capul pe perna...
Leia Mais28.07.2008
Poveste
Afară plouă. Se plimbă pe stradă şi de abia mai recunoaşte locurile. A locuit vreodată aici? Vede blocul vechi impaienjenit de timp. Totul ii e strain. A promis ca se intoarce acasa. Numai ca alta fiinta a facut promisiunea in locul ei. Isi propteste geanta de usa. A promis ca nu va uita. Si nu si-a uitat casa. Cheia rasucind sparge in zgomote scara blocului. E la fel cum a lasat. Pana si pata de cafea de pe covor nu s-a estompat mai deloc. Nu are chef sa stea inauntru. Nu-si ia umbrela si pleaca molcom. Chipuri straine se misca furnicand aleea. Nu-si amintea de ce s-a intors…Luna e la fel, ploaia e la fel, blocuri identice…Ii fulgera chipul in minte. Se intorsese pentru ca isi dorea sa-l vada. Ii fusese dor de rasul lui. Si de povesti. Baltile reflectau un alt chip. Nici ei nu-i venea sa creada cat se schimbase in 2 ani. Se apropie de cartierul lui. E in fata magazinului. Se uita la ea. N-o recunoaste. Nici o tresarire macar. O arde pe dinauntru si trecutul i se deruleaza ca un film prost. Vroia sa-i auda vocea dupa atat de mult timp. « Un Activia va rog ». Zambeste si i se scurge o lacrima pe obrazul inrosit. Se apropie timida. Isi aminteste tot. Numai ca ea nu mai era asa cum o stia el. Aude bubuituri in urechi ca si cum piramide se prabusesc inauntru. Locul ei nu mai e aici. Ridica palma si ii face un semn discret de la revedere. El nu observa. Inca o lacrima pe ciment. Scoate telefonul. « o rezervare va rog pentru avionul de la ora 6 spre Paris se poate ? Multumesc. »…Se uita inca o data la el. In aer se sparg ultime cuvinte: « La revedere, drag prieten… »
Leia Mais27.05.2008
Poveste de adormit fericirea
26.03.2008
Ploaie de primăvară
Plouă pic, pic, pic...
Miroase iarăşi şi iarăşi a scârbă.
Fumul se duce pe nări şi pereţi şi se loveşte ca boul de ţeavă.
Îmi proiectează copaci şi leagăne
Şi copiii din mine ies la joacă.
Plouă pic, pic, pac...
Miroase a gânduri arse cu bricheta la foc mic.
Si copacul îmi sfârtecă pulberea de stele.
Căpcăuni, feţi frumoşi, ilene...
Ce dracu caut eu în povestea asta?
Plouă pic, pac, pac...
Miroase a cuţite ascuţite în cameră.,
A lame de înghiţit şi pastile pentru dureri de cap.
Mi-am lăsat florile să moară.
S-a dus naibii primăvara.
Plouă, pac, pac, pac...
Miroase a cenuşă.
Mi-a dat în foc cafeaua.
31.01.2008
Mama
E aproape 12. Se uita cu ochii palizi in gol si ridurile parca ii mai dispar. Tine poseta strans in maini reci si uscate de Axion. Nu schiteaza nimic. Doar sta si se uita la propria reflectie. « Trenul stationeaza 10 minute ». Nu aude si colturile gurii i se indoiesc din ce in ce mai mult intr-o grimasa de tristete care ii cuprinde tot corpul si pare sa o doara fiecare por, fiecare papila, fiecare fir de par. Probabil isi aminteste de tinereti verzi cand se visa in costum negru, fluturandu-si-si cheile de la masina…si acum…are clipe cand nu se recunoaste, e o straina cea care sta pe scaunul portocaliu si numara secundele pana cand o sa-si poata vedea copii dormind.
Sigur o stiti. Ati vazut-o de atatea ori. E femeia aceea prea obosita sa mai inghita in sec, e mama care atipeste cand se deschid si se inchid usile metroului, e mama cuiva, e mama ta, e mama noastra, e mama tuturor...
Check the clip si data viitoare cand o mai vedeti…si sigur o s-o mai vedeti…uitati-va la ea asa cum merita privita :)
Postări
