Metroul

Ora 11. Metroul vantura capete obosite. "Atentie, se inchid usile". Metroul e precum viata. Esti obligat sa intrii in ea si imediat se inchid usile in spatele tau. Si stand cu ochii pierduti undeva pe geam, vezi cum totul se perinda si inauntru toti stau nemiscati si tristi ignorand miscarea dinafara. Nici nu-ti dai seama cand ai ajuns la urmatoarea statie. Unii coboara, altii se urca...Tu doar astepti. Si o ia iar din loc. Iti privesti reflectia in timp ce iar afara schimbarea se petrece in viteza si nu reusesti sa deslusesti mai nimic. Alta statie. Cand dracu am ajuns si la asta? Acelasi mecanism de urcare si iesire. Parca iti pare rau ca a coborat tipul dragut de langa tine. Incepusesi sa te atasezi de el. Eh...mai e pana cand ajungi la destinatie. Sigur o sa mai fie unul. Coboara si femeia cu privire blanda din colt care s-a uitat cu melancolie la tine pana acum. Nu-ti pasa. Alte ziduri, alte statii. Se goleste treptat si nu-ti poti ascunde mirarea ca esti singur. Iar viteza...te simti din ce in ce mai obosit. Nici nu te mai uiti la imaginile fugitive de pe geam. Tii capul in jos si astepti statia ta. Nu ai vrea sa uiti iar sa cobori. Ai mai patit-o si e frustrant sa gresesti statia. Gata...S-a terminat. Mai ramane sa-ti intinzi capul pe perna...