Nu mai vreau sa fug!

Pierd atata timp cautand locul acela de stat cu capul in maini...nimic. Imi caut raiul. Poate ar trebui sa dau anunt in ziar la pierderi sau la disparitii: paradis pierdut, ultima oara cand a fost vazut era imbracat in liniste, aducea cu un copil, insa poate lua diferite infatisari. Semne distinctive: era a meu...

Uneori ma simt un pic satanista cand ma gandesc la rai...adica mi-ar placea sa fu lasata in pace si sa petrec o eternitate singura cuc. Macar asa nu m-as mai enerva si nu as mai simtii nevoia de tranchilizante (eventual cele date cailor) la fiecare 5 minute. Ascult plain white t's din nou si visez la locul pe care il tot descriu baietii astia. Locul tineretii vesnice, unde nu te cunoaste nimeni si in vazul tuturor esti ascuns. Cineva demult, demult de tot imi zicea de o povestire de a lui Eliade unde era un astfel de loc, un loc in care sa traiesti asa cum vrei tu, sa faci ce vrei tu, sa te plimbi forever. Uite asta da paradis: locul unde nu e nevoie sa fugi vreodata.

E ciudat ce forme a mai luat paradisul in zilele noastre: patul dupa o zi lunga, munti de ciocolata intr-o cura de slabire, sex dupa abstinenta (hai sa zicem 4 luni:P ), alcool, crack, etc. Asta ar fi bun de sondaj: dupa tot cacatul (the so called viata) cum vezi raiul? Ce culoare mai au florile din Gradina Edenului? Le-ai mai udat?

Tot imi repetam inainte: paradisul e in tine. Dar ajungi la punctul ala in care iti vine sa te pui in mijlocul strazii si sa tipi in sus ca un copil razgaiat: da da-mi dracului o data paradisul! Copii vin din rai, ei il vad inainte sa fie vomitati afara de partea aceea a corpului. Asa ca data viitoare ma pun dracului cu curu pe asfalt langa Impinge tava si tip din totii ranunchii ca un Eminescu patetic si penibil ce sunt: mai naste-ma o data!